Si cum prapastia se casca asa... Vedea Soarele intr-o parte si Luna in cealalta. Savoarea primaveriicand frumusetea se intredeschidea spre colinele din viata lor scadea cu fiecare rasuflare. Plecarea inspre necunoscut se facea prea repede. Prea repede ca sa mai poata da inapoi. Totul avea proportii pantagruelice. Si decizia sa nu putea primi acum decat Soarele, Luna, Stelele, Prapastia... Cand primise primul ei premiu pentru vioara, primele momente cu fetele in oras, pe malul marii cu iubitul si vedea copilul pe acre ar fi fost fericita sa-l aiba, bunicii mandri, prietenii si prietenele sale in jurul ei... Casa de pe malul Mediteranei... Pana in punctul in care ajunge acolo, pe marginea existentei, unde.........
Hoinarea singuraintr-un labirint de verdeata, inconjurata de aceeasi copaci, mergand cu aceeasi nesigurantainspre aceeasi margine a noii lumi. Era ciudat cum toate sentimentele, emotiile le simtea atat de accentuat, de libere, de parca ar fi fost alte fiinte ce faceau parte din ea... EA? Ea? eA? SAu ceva ce exista sau se perinda printr-un trecut sau viitor al umanitatii? Sau al sufletelor pierdute>? Pierduta si ea intr-un infern al imensitatii, in infernul nesigurantei si al neputintei.... Nu-si putea vedea trupul asa cum il vedea altadata. Acum numai percepea decat o pata. Si ce era o pata ca sa poata descrie materialmente starea fizica, aspectul unei stele stinse?
"Ma bonne etoile..."
No comments:
Post a Comment